Povestea fierarului Dinut din Vartop

Povestea fierarului Dinut din Vartop

A fost odata ca niciodata. Asa incepe orice poveste care se respecta. Exact formula asta mi se pare ca se potriveste de minune si povestii de azi. Povestea lui Dinut, fierarul din Vartop, este, parca, desprinsa exact din povestile cu zmei , feti-frumosi si cosanzene. Pana la urma cineva trebuia sa potcoveasca si calul fermecat al lui Fat Frumos. In primul rand, ca sa ajungi in Vartop, trebuie sa parasesti taramul oamenilor, pentru ca Vartop este asezat parca intr-o alta lume. Lumea noastra se termina acolo unde drumul incepe sa serpuiasca printre coamele dealurilor. Acolo reperele de timp si de spatiu nu mai sunt cele cunoscute. Satenii au propriul lor sistem de referinta. Ca sa ajungi la domnul Dinut, fierarul, trebuie sa “mergi pana sus, in varful dealului, iar acolo, in crucea drumului, sa o apuci la dreapta. Dupa cruce, prima casa de sub deal e a lui Dinut Covaciu…”. Asa suna indrumarea primita de la un satean cu voce domoala care ducea in spate ditamai barosul. Ai putea sa juri ca e la doi pasi, insa noua ne-a mai luat macar o jumatate de ora sa deslusim cararile dupa descrierea facuta. In primul rand varful dealului e ceva relativ, avand in vedere ca drumul tot urca si coboara. Asa ca am cercetat multe intersectii si multe case “sub deal”. In mod straniu insa, nu am mai gasit pe nimeni pe care sa intrebam din nou unde ar fi de gasit domnul Dinut. Parca intreg satul era parasit. Intr-un final ajungem foarte aproape de casa cu pricina, iar un vecin ne indruma catre ea. Domnul Dinut nu e acasa, aflam de la nevasta, e la atelier. Exact asta si asteptam, sa fie la atelier. Si, atelierul asta e departe? Nu e departe, e doua case mai jos. Cuprinsi de entuziasm aproape ca il ratam, trecand prima oara pe langa el. Cand te gandesti la un atelier de fierarie ai in minte o cladire mare, eventual cu cosuri, zgomote de forja, lovituri de ciocan, ce sa mai, o imagine de “Stapanul Inelelor”, sau asa ceva. In realitate, atelierul e o casuta construita din piatra cioplita, netencuita, cu un acoperis din foi de tabla roase de vreme si de rugina, cu o singura fereastra si o usa mica.

Fierar-2
Fierar-34
Domnul Dinut, insa, nu e aici. Coboara agale, cu o privire iscoditoare, in urma catorva oi pe care le mana cu blandete. Destul de scund, dar bine legat, voinic chiar, as putea spune, cu obrajii rosii si cu o basca pe cap, domnul Dinut este o aparitie.

Fierar-4

Fierar-3

Dupa ce isi potoleste curiozitatea legata de ce facem noi prin locurile acelea uitate de lume, domnul Dinut ne povesteste nostalgic despre vremurile cand nu avea timp sa stea sa aiba grija de carlani. Satul era plin, oamenii munceau, aveau nevoie de unelte, de potcoave pentru cai, pentru boi, de roti la caruta, ba chiar, uneori si de care intregi. Si cum el era singurul fierar din zona, nu prea avea timp de stat. Acum vremea carutelor s-a dus, oamenii din sat s-au imprastiat, iar cei ramasi nu mai lucreaza cu animale. La cei 65 de ani ai sai, domnul Dinut spune cu obida in glas ca tinerii nu mai vor sa ii invete meseria. Atelierul, mostenit de la tatal sau, va ramane in paragina.

Fierar-15

 

Fierar-13

Fierar-12

Fierar-27

Fierar-26

Fierar-25

Fierar-5
Cu toate astea ne pofteste inauntru, sa ne arate cum se facea pe vremuri fieraria. Nu suntem primii care il viziteaza. Au venit la atelierul sau modest tot felul de turisti, ne spune, ba chiar si unii “negri-negri, din Africa, si care nu vorbeau pe romaneste”. In interior atelierul acoperit de straturi peste straturi de funingine, este ticsit de tot felul de fiare. Unelte vechi de cel putin o suta de ani sunt asezate intr-o ordine stiuta doar de fierar. De fapt, cea mai importanta “piesa” este cuptorul, care ocupa un spatiu semnificativ in micul atelier. Marele avantaj, ni se explica, a fost introducerea curentului electric, in 1988. Pana atunci se lucra foarte greu, cu foale actionate manual. Acum, un motor electric alimentat foarte precar prin doua fire dezizolate, produce un curent de aer necesar pentru a tine incinsi carbunii si focul aprins.

Fierar-14

Fierar-13

Fierar-11

Fierar-10

Fierar-9

Fierar-8

Fierar-6

Fierar-31

Fierar-32

Fierar-29

Fierar-28

Fierar-19

Fierar-18

Fierar-17
“Drajii miei draji… drajii unchiului…” domnul Dinut imbraca un sort din piele, aprinde focul si isi aranjeaza sculele. Deja imaginea fierarilor din “Stapanul Inelelor” e completa. Da cu o matura pe nicovala pe care urmeaza sa lucreze. Chiar daca e doar o demonstratie, lucrurile trebuie facute serios. Fierul asezat mai devreme pe foc s-a inrosit si e pus pe nicovala. Loviturile de ciocan fac sa sara scantei prin tot atelierul. Bara de fier incepe sa capete forma. Intai se modeleaza capetele. Fierul trece prin foc de mai multe ori.

Fierar-21

fierar-55

Rand pe rand mai multe piese primesc acelasi tratament. Apoi totul se muta la o alta nicovala. Domnul Dinut incepe sa fredoneze o melodie in timp ce loveste ritmic cu ciocanul in bucatile de fier. Sunt aproape 50 de ani de cand e fierarul satului. O viata de om. Fiul lui, insa, nu ii mosteneste pasiunea. Va urma o alta cale. In sat au ramas mai mult batranii si nu mai e de lucru. Barele de fier s-au transformat in niste zale mari de lant. Demonstratia se incheie. Ii multumim domnului Dinut si ii promitem ca o sa il mai vizitam. “Drajii miei draji… drajii unchiului…” imi rasuna in continuare in urechi ca dintr-o alta lume. Lumea domnului Dinut sta sa apuna. Cand pragul atelierului nu va mai fi calcat de curiosi veniti sa vada cum se lucra odinioara, domnul Dinut va ramane doar o fila de poveste inceputa cu “A fost odata ca niciodata…”.