Nenea Petre, ultimul olar

Nenea Petre, ultimul olar

Ne abatem de la drumul principal gratie unui pont primit de la niste prieteni si intram intr-un sat despre care nu stim nimic. Satele se insira unul dupa altul pe sosea, rareori avand ceva care sa iti atraga atentia. Nici aici, in Vadu Crisului, nu parea sa fie vreo exceptie. Totusi, cand aproape ca se termina casele din sat, o tabla ruginita, de pe care abia se mai poate citi scrisul, ne anunta ca am gasit ce cautam: casa lui nenea Petre Hasas, de meserie olar. Da, stiu, pustii cu tablete, smartphone si smartwatch o sa ridice din umeri: “Ce e ala olar si cum se instaleaza aplicatia asta?”. Nenea Petre face oale si ulcioare din ceramica alba. OK. Ceramica alba. Ce stie sa faca ceramica asta alba de e asa de smechera? Ca doar avem o gramada de olarit si pe la Horezu si pe la Marginea, ca sa dau doar cateva exemple. Da, dar la Horezu e ceramica rosie, iar la Marginea e neagra. Din cate se pare, ceramica alba este nu doar foarte rara, dar si extrem de rezistenta, iar nenea Petre sustine ca mai exista, in afara de Romania, doar in Filipine. Filipine suna foarte exotic si indepartat, iar eu nu il cred chiar fara sa verific, dar povestea suna bine, asa ca o spun si eu mai departe. O sa revin cu verificarile. Se spune ca in Vadu Crisului traditia olaritului cu ceramica alba exista de pe la 1600, iar pana acum vreo 50 de ani erau peste 200 de olari in sat. Astazi mai e doar un olar, nenea Petre. Trage totusi speranta ca fata lui, studenta la Arte Plastice, va vrea sa se intoarca in sat si sa ii duca meseria mai departe.

Image-2

E un pic trist nenea Petre cand ne povesteste cum se stinge obiceiul locului, dar se inveseleste cand ii spunem ca ne intereseaza sa vedem si noi cum e cu olaritul. Nu de alta, dar in ceea ce ma priveste nu am mai fost niciodata in atelierul unui olar. Daramite sa mai stiu si fineturi din astea cu argila alba. Principiul de functionare e simplu. De altfel nici nu s-a schimbat de cateva mii de ani incoace. Roata olarului este alcatuita din doua discuri de lemn unite printr-un ax central. Discul de jos e invartit cu piciorul de catre olar, iar pe discul de sus se aseaza un bot de lut din care iese, pana la urma, orice vrea mesterul. “Multe lucruri se pot face cu o bucata de lut” spune nenea Petre, zdrobind un bulgare de pamant pe roata de lemn. Uneltele olarului sunt simple: o ulcica cu apa, pentru a inmuia argila, o pana cu care se decoreaza si o sarma cu care se taie vasul terminat de pe roata. Ah, era sa uit: si doua maini pricepute.

Image-4

Image-5

Image-6

Image-7

Un vas se face din mai multe bucati de argila, nu doar dintr-una singura. Sunt cam sase. Procesul se imparte in etape si fiecare bucata e folosita exact atunci cand ii vine randul. La final iese un vas, un ulcior, o sita, o scrumiera, orice i-a dat mesterului prin minte. Totusi, lucrul nu e terminat. Obiectul trebuie sa fie si decorat. Se foloseste oxid de mangan, o substanta care lasa o urma pamantie pe argila uda. Odata ce e ars in cuptor vasul, acea urma nu se va mai sterge in veci. Sau, ma rog, pana cand il sparge vreun indemanatic…

Image-8

Image-3

Ce tine nenea Petre in maini este un vas pentru apa. Gura este stransa si deasupra are o sita, tot din ceramica, iar inauntru se pune o biluta din ceramica. Bineinteles ca nu ne-am prins la ce ar putea folosi biluta, asa ca nenea Petre ne-a explicat cu un zambet sugubat ca uneori de la apa din fantana se mai fac depuneri pe peretii vasului, si cum din cauza sitei nu poti sa il cureti inauntru, se agita vasul si biluta curata depunerile, iar vasul se clateste si e ca nou. Si nu se sparge? Nu se sparge.

Image-1

Odata terminat vasul, cu decoratiile facute, se baga intr-un cuptor care il coace la peste o mie de grade. Cat? Nici mult, nici putin, mesterul mai pastreaza din secretele meseriei, trecand cu eleganta peste subiectele prea delicate. La sfarsit, din ceramica alba arsa in cuptor rezulta un vas pe care il poti folosi la gatit direct pe flacara, lucru care nu e valabil (si atata stiu si eu) cu vasele din ceramica obisnuita.

Nu putem sa plecam de la nenea Petre fara sa cumparam cateva vase. Nu sunt doua la fel, niciunul nu e perfect, dar toate arata grozav, obiecte simple facute de mainile unui om priceput si muncitor. Inainte sa ni le impacheteze in niste ziare nenea Petre le testeaza pe fiecare, ca sa fie sigur ca nu se face de rusine, daca au vasele vreun defect ascuns: scoate o moneda de 50 de bani si incepe sa loveasca in vase cu muchia monezii de puteai sa juri ca vrea sa le sparga. Pana sa zicem ceva mesterul zambeste: Sunt bune, nu au defecte, asta e “garantia”!

Daca aveti drum prin Vadu Crisului, judetul Bihor, poate treceti pe la nenea Petre, o sa ii faca placere si n-o sa plecati dezamagiti.

Stiu, n-am scris nicaieri cuvintele alea, gen “traditional”, “autentic romanesc”, “mester popular”, “handmade” si altele. Fara sa vreau sa deturnez atentia cuiva, totusi remarc ca interesul pentru astfel de produse autentice e destul de scazut. Fapt ciudat, avand in vedere ca turistii straini sunt innebuniti sa vada asa ceva. Poate din cauza ca la ei s-a pierdut de mult ceea ce noi inca mai avem: traditiile.